Pe străduța mea au fost plantați niște pomi fructiferi și toate fructele arătoase pot fi culese în toamnele aurii.
În fața casei mele de la capătul de sud al străduței nu au mai ajuns lăstarii pomilor fructiferi, dar au rămas niște rămurele de măr, de păr și de gutui, care, prin altoire, au dat naștere unui pomișor cum nu s-a mai văzut.
Dar cum se întâmplă când nimeni nu are nevoie de tine, nici apa nu ajungea până la acest pomișor, nici îngrășământul, nici protecția de îngheț. Și pământul era prea puțin și nici un pomicultor nu venea să se intereseze de soarta acestui pom neobișnuit.
Eu l-am îndrăgit „din prima”, așa că l-am udat, l-am îngrijit și l-am numit „pomișorul meu”. Câțiva oameni de bine m-au ajutat și, pe nesimțite, pomișorul a dat roade: mere, pere și gutui laolaltă. Micuțe, puține, dar tare gustoase.
Povestea spune că nici un fruct nu vroia să crească cu celelalte, în același pom.
Și s-au certat, și s-au urât, și s-au ponegrit unele pe altele. Dar nu puteau fi despărțite și trebuiau să trăiască împreună.
Povestea mai spune că cei ce au gustat din aceste poame, ori le-au lăudat, ori s-au supărat că un pomișor nedorit de nimeni și-a văzut de treabă și și-a îndeplinit „misiunea” (că așa se spune în lumea pomișorilor fructiferi – misiune, viziune, strategie).
După ani, când fructele s-au obișnuit să trăiască împreună, s-a abătut asupra lor necazul cel mare. Au devenit vizibil indezirabile, au fost lovite cu pietre, stropite cu otravă și pomișorul harnic și cuminte a fost însemnat pentru a fi ras de pe fața pământului.
Pentru că a fost prea cuminte și a îndraznit să crească și să rodească din nimic.
E toamnă acum și, încărcat de roade gustoase, pomișorul a fost condamnat la moarte. Singura lui vină a fost că a privit spre cer și a vrut să fie iubit.
Nu îmi pare rău că l-am îngrijit, eu și alți câțiva ca mine.
METAFORA SĂ O GĂSIȚI DUMNEAVOASTRĂ, VĂ ROG!
Manager DANIELA VLĂDESCU