Povestirile lui Hoffmann J. Offenbach

Sâmbătă, 8 aprilie 2023, ora 19:00

Sala Teatrului

aprox. 3 ore

Operă

Povestirile lui Hoffmann sunt cele trei povești de dragoste excentrice și originale, care nu își găsesc împlinirea decât pe o foaie albă, singurul loc din lume care suportă orice poveste…

Artiști

Distribuție

Regia artistică și decoruri: ȘTEFAN MUNTEANU
Costume: DANIELA VLĂDESCU
Maestru cor: ADRIAN STANACHE
Pregătirea muzicală: NATALIA GRIBINIC, ANDRADA ȘTEFAN, SILVIA ȚIGMEANU
Producție: NICOLETA ONAȘ
Light design: THEODOR PETRICILĂ
Maeștrii sunet: BOGDAN COSTEA, DENIS MUSTAFA
Regia tehnică: CONSTANTIN ACSINTE

Soliști: ANDA POP Brașov, NICOLETA ARDELEAN, SILVIA SIMIONESC, DORU IFTENE, LUCIA MIHALACHE, ANA MARIA MLADINOVICI, MĂDĂLIN BĂLDĂU, MARIUS TURTOI, IULIAN BRATU, ADRIAN PÎRLEA, SILVIU VIZAN, MARIUS EFTIMIE, CRISTIAN CARAGEA

Conducerea muzicală ADRIAN STANACHE

Orchestra și Corul Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”

Media

Galerie foto

Despre

Rezumat

El este Hoffmann, personajul principal, scriitor, poet și fizician, iar povestirile sunt viața lui. Deși există o muză și ea-l iubeste, că doar e scriitor, Hoffmann a devenit o povară pentru ea, fiindcă bea de stinge și nu se oprește din scris. Ne-o spune chiar ea, muza, sătulă să-l piloteze printre ace de păr, butoaie cu bere și boluri de punch… Povestirile încep cu o seară ca oricare alta în cârciuma lui Luther. După prolog, Hoffmann, client fidel (un fel de superstar) intră agale in birt. De la o bere la alta, de la un punch la altul, îl bântuie acealeași gânduri. Gânduri care aici nu-i dau pace. În fond, unde ar putea fi un loc mai bun să-ți amintești de fostele iubite ciocnind cu necunoscuți binevoitori, dispuși să-ți asculte poveștile, dacă nu în cârciumă, la Luther?

Olympia – dispozitiv mecanic sau ființă umană?

Orice om care a fost odată tânăr și știe că linia dintre realitate și imaginație este nesigură, iar răsturnările între cele două planuri, oricând posibile. Hoffmann e un bun exemplu, căci tânăr fiind și fizician în devenire, a căzut totuși în plasa unui …veritabil SF de eră clasică. Olympia este un automaton, o mașinărie cu arc. La prima vedere seamănă cu acele figuri care ne fascinează prin mișcarea lor din oră în oră din mecanica ceasurilor gotice, sau micile păpuși din porțelan care apar pentru câteva clipe din vreo cutiuță muzicală în care stau pitite. Doar la prima vedere, căci nu trebuie să uităm că secolul XIX este un secol de avânt al științei, pe valul revoluției industriale. Fizica și avansul tehnicii pe care l-a produs, au declanșat și un boom al imaginarelor, un prim val SF romantic. Olympia este dovada perfectă a combinației dintre fizică și imaginația debordantă, o inteligență artificială în versiune beta, care îl vrălește pe tânărul Hoffmann cu frumusețea și calitățile ei vocale. Dar să nu ne grăbim să-l acuzăm că s-a lăsat prins în capcana unor mașinații meschine ale creatorilor ei, mânați poate de dorința lor de bani și faimă. Hoffmann nu are de unde să știe în ce situație a intrat fără voia sa, că ceea ce vede este departe de a fi un om. Iubirea pentru Olympia se înfiripă pas cu pas până când Hoffmann își pierde mințile și se îndrăgostește de-a binelea de un robot. Dar deși scriitorii au mai curând parte de suferințe și eșec sentimental, totuși scriitorilor le sunt hărăzite și muzele, care îi salvează când totul pare pierdut,în cazul lui Hofmann, când iubirea se transformă într-o poveste sinistră. Cu ajutorul muzei Hofmann pricepe, în sfârșit, absurdul situației în care se află.

Antonia, sau blestemul talentului

Trecut deja prin deznădejdea primei iubiri, și după lungi căutări, Hoffmann regăsește iubirea alături de Antonia. Dar Crespel, tatăl Antoniei, o ascunde cu zel de toți posibilii pretendenți, un comportament paranoic, inexplicabil, dar care poate fi înțeles dacă luăm în calcul boala cumplită de care suferă Antonia, moștenire genetică de la mamă, deja trecută în neființă din cauza aceleiași boli. Destinul Antoniei este să cânte. Boala care pare un blestem, ascunde, dincolo de imaginarul romantic, un tipar al artistului măcinat de boală, propriul talent fiind sursă de nefericire și moarte. Oricât ar lupta Hoffmann, cu destinul nu te poți juca. Chemarea este chemare, iar drumul către iad, pavat cu bune intenții. Cum altfel să-ți trăiești iubirea dacă nu cântând, visând și chemând fericirea să revină înapoi de unde a zburat? Altfel nu ar mai fi iubire, simplu. Iubirea lor nu e decât o cale minunat de tristă către moarte. Moartea Antoniei dă adevărata măsură a sensului poveștii de dragoste.

Giulietta, sau capcana iubirii

Cu aceste experiențe nefericite lăsate în urmă, Hoffmann nu renunță și încă nu se abandonează complet Muzei. O întâlnește pe Giulietta, în timpul carnavalului la Veneția, iar Giulietta e o curtezană. Dragostea nu cunoaște însă bariere, scânteia ei mereu apare de unde te aștepți mai puțin. Hoffmann care e iar învăluit de flacăra iubirii nu știe că în spatele măștilor de carnaval se află umbre și spirite ascunse. Iar Giulietta, sclavă a măștilor, nu este ceea ce pare, se folosește doar de sentimentele lui Hoffmann pentru a-i fura umbra și a-l goli de substanță. Acesta este blestemul iubirii dintre poli opuși, să ajungi o păpușă în mâna destinului- păpușar. Adevărata nebunie e atunci când pentru iubire ajungi să-ți dai și umbra…

Sari la conținut